Articol publicat in: Divertisment

Doamne, suferinţa îmi dă neplăcere, mă apasă.
Nu înţeleg pentru ce o îngădui?
De ce, Doamne?
De ce acel copilaş nevinovat care geme cumplit de o săptămână plin de arsuri ?
De ce acel bărbat care de trei zile şi de trei nopţi agonizează chemându-şi mama?
De ce acea femeie lovită de cancer, pe care o găsesc îmbătrânită într-o lună cât în zece ani?
De ce acel muncitor căzut de pe schelă, epavă, om terminat când nu a împlinit nici douăzeci de ani?
De ce acel străin, sărac, părăsit, izolat, redus la o rană care puroiază?
Acea fată pusă în ghips şi întinsă pe o scândură de mai bine de treizeci de ani?
De ce, Doamne?
Nu înţeleg.
De ce în lume atâta suferinţă
care loveşte, închide în sine, produce greaţă, sfărâmă?
De ce această monstruoasă şi oribilă suferinţă,
care loveşte orbeşte, fără să dea explicaţii?
Se abate nedreaptă asupra celui bun,
cruţându-l pe cel rău?
Pare că dă înapoi, respinsă de ştiinţă, dar se întoarce în altă formă, mai puternică, mai subtilă?
Nu înţeleg. Suferinţa e odioasă şi mă înspăimântă,
De ce ei, Doamne, şi nu alţii? De ce ei şi nu eu?”
“Fiul meu, suferinţa nu am voit-o eu, Dumnezeul tău,
oamenii au voit-o.
Ei au introdus-o în lume introducând păcatul. Fiindcă păcatul este o dezordine şi dezordinea face rău. Vezi, oricărui păcat îi corespunde într-o anumită parte a lumii şi într-un anumit timp o suferinţă.
Şi cu cât mai multe sunt păcatele cu atât mai multă e suferinţa. Dar eu am venit în lume, eu am luat asupra mea toate suferinţele voastre după cum am luat asupra mea toate păcatele voastre. Eu le-am luat şi le-am îndurat înaintea voastră.
Eu le-am schimbat, le-am transfigurat.
Am făcut din ele o comoară.
Ele sunt încă un rău, dar un rău care aduce folos,
căci cu suferinţele voastre eu am înfăptuit Răscumpărarea“.
Ads by Google